Pentru zălăuanii care l-au cunoscut pe profesorul Mihai Robu, și aceștia se pot număra și astăzi într-un număr destul de mare, în tot Sălajul, apariția cărții “Reflexii amare” în vara acestui an la Editura Transilvania Str. Luminișului nr. 5-5-480333. Baia Mare, a fost un eveniment așteptat. Nu ca o certitudine ci ca o speranță că se va împlini; nu se poate – ne-am zis – ca oamenii vrednici din apropiații săi, foști elevi, colaboratori, prieteni mai puțini oameni ai scrisului, să nu simtă că cineva din cei mari ai lor care s-au dus așteaptă un semn de la ei, de-acolo-de Sus.
Și semnul a venit în modul cel mai sincer, mai apropiat, a venit de la d-na Maria Vulpescu, una din fiicele profesorului Mihai Robu și d-na profesoară Georgeta Cedică, nepoata cărturarului iluminist. D-na Virginia Paraschiv, redactorul cărţii, subliniază, în studiul său introductiv, pentru a exclude orice urmă de amatorism întâlnit în asemenea ocazii, că: “Elaborarea acestei cărţi nu este rodul hazardului, ea s-a alcătuit prin voinţa urmaşilor, urmaşi ce consideră moştenirea spirituală a înaintaşului lor, o moştenire cu valoare patrimonială”. “Un om onest, un ardelean… plecat în ofensivă existenţială să se integreze spiritului României întregite, un cetăţean corect care promovează civismul neconvenţional, dar în spiritul legalităţii prestabilite de regimuri, oricare ar fi natura acestora. Mihai Robu nu este un oportunist” concluzionează d-na Virginia Paraschiv în studiul său. Şi o spune răspicat, convingător.
Strict biografic, cine a fost Mihai Robu, profesorul, poetul?
Născut în Oarţa de Jos, jud. Maramureş, la 29 noiembrie 1906; părinţii – Petru Rob, învăţător şi cantor la biserica din sat, mama, casnică, fără de carte. A fost al 14-lea copil născut la tata şi al 6-lea la mama, învăţătorul Petru Rob având în total 17 copii cu două soţii, prima soţie murindu-i. Mărturisire: “De la tatăl meu am primit în anii de şcoală şi familie o educaţie naţională aprinsă, fără a fi otrăvit cu ură împotriva maghiarilor şi austriecilor. În vacanţă era păstorul familiei, la oi primăvara, la vite vara şi toamna. În 1920 este urcat în tren şi dus la Zalău, unde intră la Şcoala Normală de Învăţători, pe care o absolvă în 1926. În 1929 trece examenul de admitere la Şcoala Pedagogică Universitară de pe lângă Universitatea Bucureşti, iar în 1930 intră ca student ordinar la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde ia licenţa în 1937. Se stabileşte la Cehu – Silvaniei, Sălaj, iar de la 1 Dec. 1947 se transferă la Şcoala Profesională de Băieţi din Zalău. Aici se ocupă asiduu de înfiinţarea atelierelor şcoale, pentru a asigura Şcolii Profesionale cu limba de predare română din Zalău populația școlară necesară. Mai târziu a spus cu satisfacție că „Aceasta a fost, probabil, cea mai reușită acțiune din viața mea (1955) “. Și toate acestea le-a realizat în detrimentul poeziilor pe care le scria de o viață. Între anii 1955-1959 este profesor la Zalău – Școala Profesională de Băieți (Liceul “Simion Bărnuțiu”) –fiind unanim apreciat mai ales de elevi și concitadini. Destinul vine, îl depășește nemilos și în 1963 decedează soția Maria. Rămâne cu trei copii minori. În 1977, primește o grea lovitură, moare fiul cel mare, Ștefan, la numai 38 de ani.
Profesorul Mihai Robu a decedat la 5 noiembrie 1995. Este înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti.
(Documentarea fișei biografice a fost facută pe baza datelor cuprinse în: ”Unchiul Mihai – evocare biografică”, Cedică Georgeta)
Volumul “Reflexii amare” cuprinde în marea lui parte poeziile scrise de profesorul Mihai Robu de-a lungul vieții sale, din copilărie și până la bătrânețe. “Poetul descinde din matricea romantică a literaturii românești; ideal utopic cu accente radical contestatoare…” – Virginia Paraschiv. Într-un articol viitor, autorul acestor rânduri va încerca să creioneze câteva momente ale vieții zălăuane a poetului Mihai Robu, pentru că, până la urmă, vocația sa poetică de protestatar înverșunat a rămas “pecete” pe toate versurile sale.
Dar despre aceste “pecete”, într-un articol viitor, cu niște “reflexii târzii” mereu prezente.
n Prof. Ioan Lupa Crişan
